Scurt istoric

        Dunărea poartă cu sine taina rădăcinilor mănăstirii Mraconia. Fără de sfârşit, Mraconia refuză, parcă, să aibă începuturi. Născută şi ucisă de mai multe ori, această sfântă mănăstire ni se înfăţişează şi azi, de dincolo de moarte, ca o certitudine a credinţei, nădejde a învierii şi temelie a dragostei.

Protopopul Mehadie, Nicolae Stoica de Haţeg, în Cronica din 1829 aminteşte că mănăstirea este părăsită în 1453 de călugări, din cauza deselor incursiuni turceşti. Istoricul maghiar Pesty Frygies este de acord că nu se ştie când s-a zidit mănăstirea. Dintre multele începuturi, anul 1523 este unul sigur. în acel an, Banul Severinului, Nicolae Gârlişteanu, soţia lui Anca, fiica lor, Irina şi nepoata lor Nasta ctitoresc mănăstirea Mraconia. În 1628, Episcopul losif al Mehadiei, nepot al Nastei se retrage la Mraconia, îşi scrie testamentul şi moare. Fiind îngropat în Sfânta Biserică alături de ctitori, îşi lăsase întreaga avere mănăstirii: nimeni dintre neamuri să nu strice voia mea. Mănăstirea să rămână pe veci şi să aibă tot folosul şi nimeni să nu strice astă voie şi lăsare a mea.

După moartea Episcopului Iosif, mănăstirea este iarăşi ruinată. În 1658, monahul Teofil cutreieră tot sudul Banatului şi strânge mila creştinilor pentru restaurarea mănăstirii, potolirea poftelor nesăţioase ale unor şefi ai administraţiei turceşti. După şapte ani, în 1665, egumenul Isaia da de ştire: zidurile îs toate ridicate, chiliile îs gata şi văruite, iar Sfânta Biserică este împodobită. Fratele zugrav Ilie, meşter mare de la Sfântul Munte, toată zugrăveala veche înnoit-au, iară iconostasul în aur l-au poleit şi toată mănăstirea străluceşte ca luceafărul. Extraordinară descriere a acestui, iară şi iară, început: luceafărul din Mrăcunea (din locul întunecat). O singură dorinţă mai aveau călugării de aici: să li se trimită în grabă Psaltirea cea nouă pre limba noastră a lu metropolita Simion de la Bălgrad. Să avem şi noi bucurie de o asemenea scumpătate.

Nu se ştie dacă Psaltirea de la Alba Iulia a ajuns la mănăstirea Mraconia, se ştie însă că în anul 1674 egumenul Alexie avea mare năduf şi necaz: mănăstirea săracă este că pe an de două ori am plătit peşcheş şi alte ce or cerut turcii Acum au venit şi cer 3000 groşi datorie pe anul trecut. Dară noi datorie nu avem, numa aşa spun şi vreau ei. Şi au spus că dacă bani nu dăm, închid mănăstirea şi-o dărâmă până jos... Nimic nu mai avem, nici zăloage să scoatem, nici camătă să dăm, Se mai ştie că la 15 august 1682 ieromonahul Vasile dă de ştire că sfânta mănăstirea a fost arsă de blăstămaţii de martaloţi şi prădată de toate odoarele de nu ne-or mai rămas decât ochii ca să plângem de mila sfintei mănăstiri că a fost podoabă rară şi astăzi numai zidurile goale şi năpârcile printre pietre sunt. Şi stăm în colibi şi facem slujba sub Cerul lui Dumnezeu.

 

Un alt început

Cu ajutoare strânse de la credincioşii din zonă, mănăstirea reînvie. În 1690 aici poposesc nişte călugări iezuiţi cu gânduri tăinuite, aşa cum ne lasă mărturie egumenul Partenie: ne-au făgăduit multe, că bine ne-o merge dacă i-om asculta, şi bani şi daruri şi belşug sfintei mănăstiri au făgăduit dacă facem uneala cu beserica Papii, Dară noi le-am spus că nu abatem calea de la sfânta beserică veche a noastră, că aşa ne-am botezat în astă credinţă şi aşa om rămâne până la moarte şi nu ne-om abate niciodată. Dară pre ei cu omenie i-am ospătat şi i-am lăsat apoi să meargă în drumul lor.

Dintr-un contract încheiat la 2 februarie 1700 între stareţul mănăstirii, Grigorie, şi păcurarul caraşovean llie Murga, cele aproape 4000 de oi ale cărăşenilor puteau păşuna poienile mănăstirii de la Bogdanii la Oraviţ, până la Valea Mare, cracul Tâlva, cumpăna Almăjului, pentru 3 ani, numai pe Valea Mraconiei şi până la Răşeava să nu calce, aici mergând doar turmele mănăstirii. Acum vieţuiau la Mraconia 14 călugări şi stareţul lor Grigorie.

  

În 1715 întunericul coboară iarăşi asupra obştii de la Mraconia: să ştie Preasfinţia Ta că în noaptea de Sfântul Gheorghe d-odată cuvioşii fraţi de la Mraconia s-or pomenit cu larmă la poartă şi poarta a zburat din ţâţâni, şi-or năvălit cu larmă peste călugări şi i-or luat pre toţi în săbii de i-or tăiat. Numai fratele llie s-a ascuns în podrum şi o scăpat. Şi or prădat toate odoarele şi or luat toate comorile cu ei şi or aprins tot după aia şi sfânta biserică şi tot de nu au mai rămas nimic, decât zidurile goale din toată sfânta mănăstire din acelea n-or mai rămas întregi că tot or pus prau sub poartă şi sub turn şi or căzut toate de-s nunta dărâmături. Şi să ştii Preasfinţia Ta că numa or fost îmbrăcaţi tătăreşte. (Scrisoare adresată la 15 mai 1715 episcopului Moise al Vârşeţului de către protopopul Ioan al Mehadiei.)

 

 

 

 

        Lumina de pe Râul întunecat (Mraconia) este iarăşi aprinsă prin stărinţele ultimului supravieţuitor din noaptea Sfântului Gheorghe, 1715, călugărul llie. La 1723 stareţul mănăstirii Lubostina de pe Valea Timocului (sudul oraşului Pojarevăţ) vine la Mraconia aducând cu el şi un sigiliu cu icoana Adormirii Maicii Domnului şi prezentând, după afirmaţiile istoricului maghiar Pesty, următoarea însemnare: acest sigiliu este al mănăstirii Lubostina cu hramul Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, 1723. Ctitoria Gârleştenilor este distrusă în 1738 sau cel târziu în 1778 şi refăcută după 200 de ani (1935) la iniţiativa episcopului de Caransebeş, Vasile Lăzărescu şi a protopului de Orşova, Iosif Câmpianu.

        Pentru scurt timp monahii Alexie Udrea şi Visarion Jic dau o ultimă zvâcnire de viaţă monastică pe Valea Râului Mraconia deoarece la 12 septembrie 1967, prin autorizația 505, semnată de Vasile Daju, preşedinte şi loan Beligăr, secretar, Sfatul popular al regiunii Banat, Comitetul executiv, autorizează demolarea mănăstirii Mrăcunea din localitatea Ogradena, cu suprafaţa construită de 88,29 mp, cu paliere, fundaţii şi zidării de piatră, şarpantă lemn şi învelitoare ţiglă. Prezenta autorizaţie este valabilă fără nici o viză până la terminarea lucrărilor. Se prăbuşea astfel încă un catarg al trăirii noastre creştine. Ultimii doi călugări ai mănăstirii au dus în spate o cruce înfingând-o pe un vârf de stâncă din apropiere (se vede şi astăzi).

        În anul 1993 se pune piatra de temelie a noii biserici, iar în anul 1995, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei şi cu aprobarea Sfântului Sinod al BOR, se reînfiinţează acest aşezământ. Persoana desemnată să se ocupe de zidirea bisericii a fost preotul Cristian Târtea, transferat de la parohia Dubova.

 

În şedinţa Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Olteniei din data de 28 mai 2008 s-a aprobat transformarea mănăstirii Mraconia din mănăstire de călugări în mănăstire de călugărite, din 15 martie 2010 stareță a mănăstirii fiind monahia Teodora Angheluță.

 

        Lucrările de pictură au fost realizate de către familia de pictori severineni Eugen şi Florica Papici și au fost finalizate la data de 30.08.2012. Sfințirea bisericii a fost făcută pe 18.08.2013 de către ÎPS Acad. Dr. Irineu, Mitropolitul Olteniei, alături de Preasfințitul Lucian, Episcopul Caransebeșului și Preasfințitul Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei.

Actualmente, în chinovia Mraconiei țin candela aprinsă șapte măicuțe care își înmulțesc talantul prin rugăciune și prin lucrul mâinilor lor, arătându-și iscusința în atelierele de pictură și croitorie.

 

        Chiar dacă ar fi ca Dunărea să nu mai curgă, aici pământul ar musti mult timp de sfinţenie. Ctitorii Gârleşteni, Episcopul Iosif, călugării ucişi de sabie în 1715 ne sunt căi tainice către Dumnezeu. Dacă mănăstirea lor s-a născut şi a fost ucisă de atâtea ori, ei continuă să trăiască, fără să vină şi fără să plece vreodată de aici, pregătind pentru totdeauna Mraconiei locul de sub Cerul lui Dumnezeu.

 

Bibliografie:

 

l. Prot. Dr. Gh. Cotoşman, Mănăstirea Mraconia, în rev. Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXVII, nr. 11 - 12/ 1968, pp. 1212-1221;

2. Idem, Episcopul Iosif al Mehadiei, Severinului şi Caransebeşului,în rev. Mitropolia Banatului, anul IX, nr. 11 - 12/ 1959, pp. 107 - 113;

3. Protosinghel            Teofil S. Niculescu, Sfintele monastiri şi schituri din România,Ed. Mănăstirea Vodiţa, 2002, 383 p.

4. Pr.    Sergiu Gngore Popescu, Mehedinţi 1 vatră de istorie şi spiritualitate ortodoxă românească,

Ed. Didahia, Severin, Ed. Universitaria, Craiova, 2008,408 p.